„Fiece clipă se pierde pe vecie. Un în curând al nefiinţei te paşte la întretăierea respiraţiei cu lumea. Ce amâni, ai amânat pe totdeauna. Moartea e de faţă, iar tu nu poţi rămâne putinţă în ea – eliminare incurabilă a posibilului. De nu m-ar fi urmărit acel în curând fatal, nimic n-aş fi adăugat înregistrărilor simţurilor. Toate le-aş fi lăsat pe seama bătrâneţii. Cine nu-i pândit de chemările sfârşitului are timp nesfârşit. Şi de aceea nimic nu-ndeplineşte. Orice înfăptuire - şi-n primul rând înfăptuirea ta - derivă din obsesia statornică a morţii. Chemările ei creează voinţa, dau accente patimilor şi răscolesc instinctele. Frigurile acţiunii sunt ecoul ei în timp. De n-aş simţi că sunt deschis morţii oricând, că n-am acoperire şi întărituri din partea ei, nimic n-aş şti, nimic n-aş vrea să ştiu, nimic n-aş fi şi nimic n-aş vrea să fiu.“ (Emil CIORAN)